o casa vie

Azi visez în culori, visez Desigual şi la mine aici se va opri, pentru că oricât mi-aş dori să am o casă colorată cu perne ca asta

si un pat asa de viu

şi prosoape atât de vesele

încât să fiu fericită numai văzându-le acum pentru mine sunt prea mult dar pot visa la ele nu?

Iubiti lamaia

Vine, vine primăvaraaaaa şi după ea vara şi rochiile subţiri şi pantalonii scurţi şi costumele de baie. Vine momentul ăla care nu cred că o bucură pe nici un dintre noi în care ne privim în oglindă şi ne dorim să fi luat măsuri de prin decembrie numai că deh încă nu am inventat călătoria în timp. Ceva soluţii ar mai fi

Una dintre ele este să te împrieteneşti cu lămâile, presupunând că nu suferi de vreun puişor de gastrită sau ulcer.

Schimbă rutina de dimineaţă, nu te repezi disperată în cana de cafea, eventual cu ceva zahăr, bea un pahar mare de apă cel puţin la temperatura camerei în care să fi pus sucul unei jumătăţi de lămâie.

Adu-ţi aminte de mai multe ori pe zi să bei un pahar de apă cu lămâie, nu, asta nu înseamnă că ai intrat în grupul manechinelor care beau doar apă plată cu lămâie, înseamnă că ai grijă să te hidratezi şi detoxifici în acelaşi timp.

         Pune suc de lămâie peste tot ce mănânci, dap, nu dă bine să storci lămâia peste tortul cu ciocolată aşa că elimină-l, înlocuieşte-l cu mîncare prietenoasă cu lămâia: salate, peşte, grătar, nu, cartofii părjiţi nu sunt sănătoşi chiar daca sunt în fond vegetale.

         Nu sunt vreo exagerată, nu te voi trimite la sală dar mai lasă maşina aia în parcare uneori sau coboară cu o staţie mai devreme din autobuz şi fă câţiva paşi pe jos, nu e nici cald să te topeşi, nici frig să îngheţi.

         Nu spun că te vei transforma în vreo creatură diafană peste noapte dar în vreo două luni de zile rezulatele vor fi vizibile şi îmbucurătoare

De ce nu?

Ştiu şi eu sunt de părere că ar trebui să cumpărăm cărţile pentru ele însele şi chiar o fac dar daca pe langa bucuria unei povesti poţi câştiga şi ceva jocuri de ce nu ai alege varianta 2 în 1?
Uite ce oferta e zilele astea la Libris :cumpără de minim 35 de lei între 11 şi 13 aprilie şi poate câştigi şi  o super consolă Xbox 360 + Kinect + joc Adventure în valoare de 1349.99 de lei!

Sa decoram frate

Ştiu căutarea casei mele a fost un fel de odisee, de fapt nu chiar un fel ci însăşi ODISEEA şi acum se pare că în sfârşit am găsit-o, mai bine chiar decât am sperat. Am avut întotdeauna o reticenţă în faţa apartamentelor aranjate după sufletul altora, în faţa lambriurilor maron închis în bucătărie care îmi întunecau dulceaţa dimineţilor de vară, în faţa băilor cenuşii care îmi tulburau concentrarea în momente esenţiale, adecă nah eu mă concentrrez mai bine în turcoaz sau trandafiriu.

Am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap când am găsit un apartament aşa nou că nici nu e terminat, miroase a ziduri ude şi tencuiala încă nu s-a uscat pe pereţi, era cât pe ce să dau şi o petrecere de fericire că urma să decorez eu totul de la cap la coadă.

Bine, să ne înţelegem, încă nu l-am luat dar am perspectiva asta şi când mi-a zis constructorul că pot să-mi dau cu părerea la decorare, în limitele bugetului iniţial sau cu neşte bani în plus şi peste bugetul ăla am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.

După ce m-am aşezat pe o canapea şi m-am întrebat raţional cum vreau eu să arate bucătăria mi-am dat seama că mâna aia era cam ca în bancul cu ruşii, adică nu era mână era picior şi nu era în cap era în fund, în rest perfect adevărat.

Ştiam o singură treabă, bucătăria mea trebuia să fie luminoasă, dar verde sau galbenă? Cu buburuze sau cu margarete? Cu mobila albă sau cremuliu bejuliu? Pe tot peretele sau suspendată?

Destul de repede mi-am dat seama că aveam problema asta şi cu baia, apoi cu sufrageria? Ce naiba pui în 26 de mp e sufragerie?

Plus că nu mi se aranjau deloc în ochii minţii rafturile pe pereţi, unele colţuri erau prea încărcate, altele goale rău şi voiam şi un pervaz lat cu pernuţe la fereastră unde să pot citi leneş şi balansoar.

Era clar că eram prinsă până peste cap şi mi-aduceam aminte că nimeni nu mă acuzase vreodată că aş avea un stil înăscut.Pe scut mintea mea arăta cam aşa

de alfel din cauza asta am şi intrat pe Art Deco Zone, imaginea asta m-a convins că oamenii ştiu prin ce chinuri ale creaţiei trec. Am citit că dacă le spun adevărul şi numai adevărul pot obţine ceva de genul ăsta

ceea ce e mai mult decât în regulă.

Aşa că o să le spun că îmi place să gătesc şi sunt neatentă, că toate mobilele din viaţa mea şi toate hainele din garderoba mea au cunoscut pete de mâncare, că bucătăria sufletului meu e aia a bunicii cu mănunchiuri de mentă legate de un cârlig, în care albul şi cromul sunt interzise.

O să le spun că îmi place să citesc şi vreau să pot face exerciţii acasă, eventual cu nasul într-o carte, că ador ciocolata caldă aia cremoasa  făcută cu lapte, miere şi ciocolată nu plicurile nesuferite de ciocolată instant, că în patul meu trebuie să fie loc mult şi pe noptiere trebuie să fie cărţi multe, că sunt dependentă de oglinzi nu din narcisism cu din neglijenţă şi poate o oglindă în hol mă va salva de umilinţa de a mă trezi în papuci pufoşi pe stadă.

O să de spun toate astea şi o să văd ce o să rezulte şi poate o să cred din nou că Dumnezeu mi-a pus mâna în cap.

Zilele in care sunt zeita

A fost o vreme în tinereţea mea în care economiseam trei zile banii de autobuz să pot bea o cafea în oraş. Prostiile tinereţii, cu mintea de acum dacă mi-aş toci pingelele trei zile obosindu-mi corespunzător picioarele nu cafea aş bea din banii ăia, probabil i-aş încuia sub 10 lacăte şi i-aş păstra pentru a-mi cumpăra un metru pătrat de casă sau un buton de aragaz.

A venit apoi vremea în care bancnotele nu mai cântau mi-e frică să dorm singurică în portofelul meu şi normal am căzut în cealaltă extremă, mi-am cumpărat cele 500 de mii de lucruri inutile de care nu voi avea nevoie niciodată dar pe care mi le puteam permite în cele din urmă.

Şi după ce m-am plimbat prin toate exagerările am ajuns la calea de aur a echilibrului, nu mai mănânc numai prăjituri, nu mai beau numai bere, nu mai stau o zi întreagă pe terase şi nu mai vin acasă cu zeci de plase cu haine inutile.

Uneori însă, numai uneori, când sunt invitată la o petrecere deosebită, mă simt din nou Cenuşăreasa, îmi vine din nou să îmi iau mătura şi să lustruiesc fiecare milimetru al podelelor din apartament şi să aştept o zână bună care să aleagă în locul meu rochia potrivită, pe acceea care va face capetele să se întoarcă automat în urma mea, pe aceea care mi se va potrivi nu ca o a doua piele ci ca un alt  suflet expus în faţa lumii.

Ştiu că nu există zâne bune şi atunci când zilele astea apar fug pe Trendylook, pentru că acolo nu mă mai simt fetiţa de la ţară care mergea la liceu în pantaloni demodaţi şi ghete de agricultură.

Îmi place să port rochii de seară, chiar dacă ocaziile sunt puţine, pentru că nu există femeie care să nu vrea să se simtă prinţesă, fie că e întâlnirea de 20 de ani de când am terminat liceu şi mergem la un restaurant de fiţe să ne autodemonstrăm ce bine ne-a mers în viaţă, fie că e petrecerea de logodnă la care mergem doar noi doi şi naşii.

Rochiile lor mă pot face o zeiţă grecească 

sau o sirenă strălucitoare 

după cum merg la opera sau la nunta celei mai bune duşmance, toate la numai un telefon sau o comandă pe messenger distanţă, la fel de eficient ca o zână bună şi fără pretenţiile acestiea de veşnică recunoştinţă sau privirile superior agasate ale vânzătoarelor din Realia care se văd „nevoite” să dea o mână de ajutor când le calci pragul magazinului.

Mda, nu am depăşit în totalitate sentimentul de fata de la ţară dar cumpărăturile online ajută mult.

Respecta-ti pielea

Întotdeauna am avut încredere în lucrurile pe care le înţeleg. Ştiu că Harry Potter e privită ca o carte pentru copii, dar totuşi uneori este minunată şi pentru cei mari. Acolo am citit principiul domnului Weasley, să nu ai încredere în obiectele care gândesc singure.

În viaţa mea exită puţine obiecte vrăjite şi mă îndoiesc că atunci când îmi vărs cafeaua pe haine e vina vreunui vrăjitor malefic care a aruncat vreun blestem asupra canilor, e mai degrabă neîndemânarea mea.

Dar există lucruri pe care trebuie să le folosesc zilnic, lucruri banale cum ar fi demachiantul sau gelul de duş sau şamponul şi există momente în care privesc lista de ingrediente fără să înţeleg mare lucru din ele.

Nu îmi plac în mod deosebit cosmeticele moderne cu câte un înlocuitor identic natural, le privesc aşa cum privesc sosurile cu monoglutamat de sodiu şi budincile cu aromă identic naturală.

Pe bune, dacă o cremă are aroma identic naturală cu lămâia singurul lucru în comun cu naturalul este un parfum, ideea unei molecule, nu vitamina C, nu antioxidanţii, nu altceva.

Şi asta se aplică şi la săpunuri. Lucrez mult cu acte vechi, cu dosare călcate în picioare în arhive şi peste care anii şi-au cernut praful şi ciupercile,  în primii ani de lucru faţa mea arăta ca Bucureştiul după bombardamentele din cel de-al doilea război mondial.   

Cu timpul am învăţat să mă apăr şi una din căi au fost săpunurile naturale, pe care culmea le înţeleg, pentru că în copilărie o vedeam pe bunică-mea făcând roţi de săpun în tuciul din spatele casei, încă mai ţin minte ingredientele deşi niciodată nu m-au preocupat proporţiile. Mi-aduceam aminte cât de bine spălau săpunurile alea rufele înainte să apară armata de detergenţi pufoşi, parfumaţi şi de alergii dătători dar totuşi mi se părea ciudat să îl folosesc pentru pielea mea.

Aşa am găsit săpunul de Alep, adică reţeta lui e mai veche decât creştinismul, şi spre deosebire de săpunul bunică-mii care era făcut din grăsimea porcului, acesta conţine ulei de măsline şi de dafin şi soda naturala din sare de mare.
Unele vin la ofertă cu alte uleiuri cum ar fi cel cu ulei de chimen, mare ajutor în caz de acnee sau cel argila roşie ori nămol de la Marea Moartă, dacă nu poţi şi nu poţi fără parfum există variante cu lămâie sau iasomie.

Poate nu e soluţia ideală, dacă eşti în căutarea unui săpun în culori vii şi cu parfum ameţitor atunci clar nu e pentru tine, pentru că săpunul de Alep clasic uscat suta la sută este maro şi nu te va vrăji olfactiv, dar dacă vrei să îţi respecţi pielea, să nu o stresezi inutil şi să te întorci în vremea bunicii măcar în alea 30 de minute în care faci baie dă-i o şansă, mai ales că zilele astea au şi reduceri.

La plimbare

Mi-aduc aminte cu drag poveştile de groază ale copilăriei, menite să demonstreze negru pe alb că am fost o pacoste de la vârste fragede şi că la 6 luni puteam pune lejer în terapie 6 adulţi câţi aveau grijă de mine.

Există chiar o poveste fantezistă, pe care nu o pot crede 100% conform căreia pe la vreo 7 luni am reuşit să sar din căruciorul în mişcare pricopsindu-mă cu ocazia asta cu ditamai cucuiul în frunte şi făcându-mi rudele apropiate să tremure la ideea că mi-am vătămat creierul dincolo de limitele normalului. Asta a durat vreo 2 săptămâni până am decis să merg şi să vorbesc concomitent, adăugând aşa de dragul efectului o căzătură din patul destul de înalt al bunicilor.

Mi-aduc aminte de căruciorul meu, bine, aici nu am vreun merit deosebit obiectul se află şi acum prin podul casei adunând pânze de păianjeni în muşamaua roşie şi arătând ca  un fel de arcă a lui Noe în comparaţie cu modelele din ziua de azi.

Mă gândesc că o să aleg tot unul roşu, poate ca ăsta cu nume predestinat Rider

O vreme am cochetat cu ideea unui albastru cam aşa Blue World

Pe lângă culori modelele astea noi sunt făcute să suplinească lipsa celor trei adulţi necesari pentru manevrarea cărucioarelor din vremea mea, păi mama nu avea nici o şansă să mă scoată pe poartă fără ajutorul bunicii, şi noi stăteam la casă pe atunci, nici nu vreau să mă gândesc cum aş putea descinde eu de la etajul 3 cu un cărucior care refuză să se plieze sau care nu ar avea cadru usor de aluminiu.dacă aş fi posesoare de băieţel, după care mi-am dus aminte că bărbaţii adoră maşinile sport roşii, serios când aţi văzut voi capete întoarse după o decapotabila bleumarin?

Dacă o să îmi semene cumva copilul hamul de siguranţă cu 5 puncte de prindere pentru el a fost inventat şi cum zilele astea se merge cu maşina mai mult decât pe jos landoul cu bază tare ar prinde la pastrarea bebelusului in siguranţă pe locurile din spate.

La urma urmelor fac rost de două lucruri pe care să le folosesc până 36 de luni ale copilului, deşi sincer s-ar putea ca moştenirorii să aibă ceva probleme dacă al 3 ani mai sunt nevoită să îi car eu cu căruciorul şi nu îşi folosesc cu graţie picioarele din dotare.

Sau aş putea alege un model Anmar Pera  3 în 1  la fel de roşu, de uşor, de pliabil,de uşor de manevrat cu roţi pivotante ( mda unii încă se întreabă cum am reuşit să îmi iau permisul de conducere de vreme ce nu reuşesc să ţin nimic drept pe stradă)  şi care vine la pachet şi cu o scoică.

"

Mda rămâne să ne concultăm şi cu prinţul consort, cu siguranţă bebe se va plimba cu o trăsurică din asta roşie de la Bekid, magazinul preferat de mii de părinţi,  numai cu privire al model nu mi-s sigură, 

  

La studio

Pe Ramona nu o văzusem de vreo 5 ani, de când terminasem facultatea şi nici înainte nu eram chiar cele mai bune amice. De fapt ne învârteam în cercuri diferite, eu străduindu-mă să termin sef de promoţie, ea mulţumindu-se să treacă examenele, aflasem întâmplător că trebuia să şi muncească de vreme ce ai ei nu o puteau ajuta financiar.

În ziua de după absolvire fiecare plecase pe drumul ei şi cumva nu ne mai intersectaserăm de atunci. Ramona nu a participat la nici unul din examenele la care eu mă prezentasem conştiincios reuşind cu mari eforturi să obţin titularizarea la ţară.  

Da, după ce am absolvit am aflat că nu conta câtă carte ştii ci mai degrabă pe cine cunoşti ca să predai engleza copiilor din oraş. Pentru un post într-o şcoală bună, aducătoare de renume şi meditaţii probabil ar fi trebuit să îmi vând amândoi rinichii aşa că renunţasem la idee şi făceam în fiecare zi 50 de kilometri dus şi 50 întors spre şcoala mea din mijlocul câmpului, unde şi pe copii şi pe părinţi îi interesau cec-urile de alocaţie şi nu cum se spune la sapă în engleză.

Mi-aduc aminte ziua aia de martie mohorât cu lapoviţă şi noroaie, coborâsem din autobuz aproape pe înserat nedecisă dacă să fiu supărată că iar nu mai aveam timpul şi energia să mai fac ceva pentru mine sau bucuroasă că era întuneric şi nu îmi vedea nimeni noroiul de pe cizmele aflate prin al treilea an de purtare intensivă.

Dacă ea nu s-ar fi oprit şi nu ar fi insistat să vorbim eu nu aş fi recunoscut-o, cei 5 ani care pe mine mă îmbătrâniseră pentru ea făcuseră minuni. Era mai suplă decât pe vremuri, se mişca parcă altfel cu o eleganţă care înainte îi era străină şi fiecare detaliu de la pantofii negri la firele de păr lucioase şi tunse impecabil dădeau de gol un stil din acela simplu care necesită bani mulţi.

Am mers la o cafea şi o clipă am ezitat în pragul cafenelei, eram prea prost îmbrăcată pentru lumea de catifea şi cristal în care mă atrăgea Ramona dar eram şi curioasă aşa că mi-am călcat pe inimă şi am intrat, în fond unde era să mă mai întâlnesc eu cu oamenii de acolo, cine avea să îşi amintească paltonul meu potrivit pentru o campanie de război în Rusia.

-         Eşti la catedră? m-a întrebat imediat ce ne-am aşezat

-         Da, la ţară, am recunoscut privindu-mi picioarele pierdute în gogoloaiele de noroi. Tu?

Ramona a învârtit lent ceaşca de porţelan în mână, parcă încercând să decidă dacă esta sau nu cazul să îmi spună.

-         Eu sunt la studio 20

-         La  vreo televiziune? M-am gândit că asta ar cam fi explicat modul în care arată

-         Nu, la videochat.

M-a privit sfidător şi a aşteptat să spun ceva

-         Cum nu îmi ţii şi tu o morală ca restul colegelor noastre?

-         De ce? Ce faci de fapt acolo?

-         Vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc, îmi folosesc şi eu la ceva cunoştinţele de engleză din facultate, că oricum majoritatea clienţilor sunt americani.

Din nou a aşteptat dar mintea mea era departe de vreun discurs moralizator, am fost un pic surpinsă când am auzit ce întreb

-         Şi e greu? Despre ce vorbeşti?

-         Despre orice, deşi în ultima vreme vorbesc mai mult despre cărţi, am decis eu aşa că îmi place literatura şi sunt destui oameni care nu au cu cine schimba o vorbă.

M-am întrebat când avusesem timp să mai citesc ceva complicat, după ce ajungeam acasă şi terminam cu nesfârşitele planuri de lecţie, mape şi referate mi se închideau ochii de somn şi  doua zi trebuia să mă trezesc devreme

-         Lucrezi mult?

-         Ca şi tine probabil, 40 de ore pe săptămână, aranjate în fel şi chip să mă pot duce la cursuri, am făcut o facultate pe fugă, de a doua vreau să mă bucur.

-         Câştigi cât să îţi mai permiţi o facultate?

Ramona a zâmbit şi a ridicat din umeri neglijent, întotdeauna evitase discuţiile despre bani, dar privind-o nu te prea îndoiai de cât câştigă.

-Şi...de data asta am privit eu ceaşca îndelung înainte de a întreba, adică te-ai........

- Nu mi-am scos în viaţa mea nici măcar sacoul în faţa camerei dacă asta încerci să întrebi,  pe mine mă plătesc pentru conversaţie şi companie, pentru sex e treaba lor unde se duc.

Am  mai privit-o odată pe Ramona apoi din nou gogoloaiele de noroi în care mi se pierdeau picioarele şi mi-am amintit cât de mult îmi dorisem încă o facultate şi cum am renunţat la visul ăsta, apoi m-am decis.

Pe Ramona o văd în continuare rar, ea are cursuri de dimineaţă, eu am ateliere după amiază, dar uneori ne întâlnim la o cafea să ne minunăm împreună cât de bine ne merge faţă de colegii noastre de facultate bugetari.